Castrarea in Cuplu

Cum castreaza femeile

Castrarea, in sens psihologic, inseamna jefuirea barbatului de identitatea sa masculina, slabirea pana la distrugere a eului sau barbatesc.

Inseamna sa ii luam puterea – ca partenera, sau sa nu i-o dam niciodata – ca mama.

Femeia castratoare este aceea care nu intelege masculinitatea barbatului si se teme de ea, incercand subtil dar din toate puterile sa i-o anihileze.

Femeia castratoare intra adeseori in competitie cu barbatul ei si ii ataca in multe feluri mandria si increderea in sine. Prin gesturi mai marunte sau mai puternice ea sapa zi de zi puterea lui interioara si il impinge in prapastia depresiei.

Apoi se plange ca nu primeste din partea lui atentie, prezenta, sprijin, suport, afectivitate si iubire.

Atitudinile de sefa autoritara, profesoara care corecteaza cu rosu zi de zi, mama care infantilizeaza omul permanent nu au ce sa caute intr-o relatie de cuplu sanatoasa si echilibrata.

Florentina Mandoc

De exemplu, il critica in mod constant pentru tot felul de lucruri marunte sau tine mortis sa ia toate deciziile, indiferent ce parere are el.
Il compara tot timpul cu alti barbati scontand in evidenta lipsurile lui, esecurile, nereusitele si orice lucru la care el nu este suficient de bun. In acelasi timp “uita” sa evidentieze si lucrurile bune pe care le face barbatul, acestea fiind considerate implicite si ca nu merita sa fie scoase in evidenta, oricum sunt prea putine.

Unul din cele mai sensibile momente si in acelasi timp un foarte dur instrument de castrare sunt micile remarci facute in public despre “burtica” sau “cheliuta” sau “cardulet” sau marimea organului sexual.
Nu sunt deloc simple glume, sunt sageti foarte otravite, aruncate cu zambetul pe buze.

Cauzele comportamentului agresiv castrator

Aceste comportamente si atitudini pot avea doua cauze:
– relatia defectuoasa cu tatal agresiv, pe care simbolic se razbuna acum anihilandu-si partenerul
– imitarea atitudinii toxice a mamei, castratoare la randul ei

Integrarea sexualitatii

De asemenea, femeia castratoare se teme de propria ei sexualitate si nu este in contact cu propriul ei erotism; daca nu a reusit sa atinga stadiul maturitatii sexuale (indiferent de varsta biologica) ea simte inconstient dorinta sexuala dar o simte ca pe o forta contrara, agresiva, pe care o proiecteaza pe barbat – asociat mai puternic si des cu sexualitatea. Astfel, ea isi inabusa propria energie sexuala castrandu-l psihic pe el.

Efectele acestui tertip psihologic sunt indepartarea barbatului, el va fi mult mai putin interesat de o femeie care il anuleaza psihic.

Respingerea sexualitatii de catre femeie poate sa aiba radacini in tabuurile introiectate – intr-o cultura in care activitatea sexuala este vazuta ca fiind ceva murdar, urat, periculos, interzis, misterios in mod negativ, sentimentele femeilor cu privire la sexualitate sunt adeseori de vina, rusine, dezgust si aversiune.

Parintii au creat acest cerc vicios prin:
– lipsa de comunicare: “despre asta nu se vorbeste”
– asocieri toxice: “sexul nu este bun”, “placerea sexuala inseamna vulgaritate”, “femeia careia ii place sexul este o femeie usoara, o curva”
– gandirea de tipul alb-negru: ori facem sex si suntem exclusi din randul celor “buni”, ne asumam resemnati renegarea, ori mai bine sa evitam cat de mult se poate aceasta activitate “josnica”

De ce permit barbatii aceasta castrare?

Pentru ca asa au fost invatati de mici.

Pentru ca
– parintii nu le-au incurajat dezvoltarea si autonomia, pastrand cu mare strictete o legatura simbiotica extrem de toxica.
– au fost santajati emotional “daca nu faci cum zice mama, o sa moara, vai de mine, ma imbolnavesc daca nu ma asculti”
– pentru ca nu le-a fost incurajata gandirea “fa cum zic eu ca eu – si numai eu! – stiu cum e mai bine pentru tine”
– pentru ca nu au fost incurajati sa ia decizii in legatura cu lucruri care ii priveau direct: “te imbraci cu ce spun eu, ca sunt mama ta si stiu, lasa faci facultatea asta ca sunt tatal tau si stiu” – desigur, de fiecare data mai bine decat tine, un simplu copil.

Si astfel, acesti barbati, cu un temperament mai fin, cu o sensibilitate peste medie si o structura interioara mai fragila, au ramas la nivel emotional niste copii.

Apoi si-au cautat niste “mame” alaturi de care acum retraiesc povestea copilariei lor (“da, mami!”) si nici unul nici altul nu inteleg ce li se intampla, ce nu merge, de ce nu le este bine.
Sau, avand in spate modele parentale identice, pe care le reproduc, nici nu isi mai pun problema sau intrebarea ca ar putea fi altfel. Sunt resemnati, asa e viata, nu suntem fericiti, asta e tot.

NU, nu este tot, nu trebuie sa fie asa, se poate si altfel.
Se poate ca partenerii sa fie echilibrati in relatie, sa se sustina unul pe altul in loc sa se darame cu furie, sa se atraga in loc sa se respinga reciproc, sa isi deschida inimile si trupurile fara a se rusina de ceea ce sunt si de ceea ce isi doresc si daca dupa aceste lucruri totusi nu se potrivesc (dar numai dupa ce au incercat totul) atunci se poate si sa nu continuie sa se chinuie reciproc.

Totul poate fi si altfel, atat in cuplu cat si in viata individuala.

Ce urmeaza ?

Daca v-a placut ce ati citit in acest articol, va astept sa ma contactati folosind pagina de contact aici.

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.