Scenariul in Psihoterapia Integrativa Erskine

Cum se formeaza scenariul de viata?

Pentru Alfred Adler, era vorba de “stil de viata“; Freud vorbea de “compulsia la repetitie“ pentru a descrie fenomene similare; Eric Berne numea acest plan “scenariu“ si Perls il denumea “scenariu de viata“.

Bebelusi sau copii mici (si poate chiar inainte de nastere), incepem sa ne dezvoltam reactiile si asteptarile care modeleaza pentru noi tipul de lume in care traim si felul de persoana care suntem.

Mai intai codificate fizic, in tesuturile corporale si evenimentele biochimice, apoi emotional si mai tarziu cognitiv, sub forma de convingeri, atitudini si valori, aceste raspunsuri formeaza un fel de plan detaliat care va ghida modul in care ne vom duce viata.

Formarea convingerilor de scenariu

Scenariul de viata este un plan autoprotector care se naste din introiectii, reactii de supravietuire si decizii din copilarie; este o serie fixata de aparari care impiedica nevoile si sentimentele nesatisfacute in copilarie sa ajunga in plan constient.

Scenariul limiteaza spontaneitatea si supletea in rezolvarea problemelor si in relatia cu ceilalti, caci povestea vietii fiecaruia, incluse fiind aici si sfarsitul si evenimentele majore, este deja scrisa, in general din mica copilarie.

Scenariul de viata este o repetitie a dramelor nerezolvate din copilarie.

Scenariul poate fi stabilit in doua moduri: prin mecanismul de aparare al introiectiei si/sau prin deciziile si reacţiile autoprotectoare ale copilului.

Introiectia

In acest caz, un copil poate integra imaginea figurilor parentale – introiectie – incluzand emotiile, gandurile, convingerile, comportamentele si stilul lor de a percepe lumea.

Introiecţia risca mai mult sa se produca in absenta contactului si/sau in prezenta unui conflict.

Implicatii

Injonctiunile parentale si definitiile copilului sunt interiorizate de catre acesta si vor functiona mai tarziu sub forma unei influente intrapsihice, modeland convingerile, emotiile si comportamentele sale.

Parintii si figurile de autoritate importante furnizeaza doua tipuri de mesaje: cele care ii dicteaza copilului ce trebuie sa faca sau sa simta si cele care ii spun ce este el/ea. Mesajele care compun scenariul pot fi directe sau indirecte si sunt adesea comunicate pe doua cai simultane.

De exemplu, o mama ignora adesea cererile fiului sau si ii spunea: “ Tu nu ai nevoie de nimic“. Se poate ca baiatul sa fi interiorizat aceasta definitie a lui-insuşi, literalmente, reactionand la acest aspect printr-un plan de viata constand in negarea nevoilor si a dorintelor.

Sau, la fel de bine, mesajul poate fi dedus si luat ca o directiva: copilul ignorat poate intelege ca nu este vazut ca fiind ceea ce este, sau pur si simplu ca existand. Mesajul “nu exista“ devine atunci o parte a scenariului de viata, caruia acesta ar putea sa i se supuna mai tarziu stand in umbra, esuand sau sinucigandu-se.

Deciziile scenariului

A doua modalitate prin care un scenariu se formeaza, trece prin deciziile si reactiile copilului in legatură cu viata, fondate pe perceptia optiunilor care ii sunt oferite.

Irina, o persoana istovita, a crescut alaturi de o mama alcoolica, o mama care era adesea incapabila sa pregateasca cina sau sa raspunda nevoilor Irinei in termeni de ingrijire materna. In jurul varstei de 5 ani, Irina decide ca cea mai buna modalitate de a se descurca in viata este aceea de a deveni competenta si eficace. Astazi, ea este foarte organizata, controlata si suprasolicitata la locul de munca. Sentimentul sau de „responsabilitate” o antreneaza in dificultaţile cu alţii, la munca si acasa.

La polul opus, Tom, in varsta de 31 ani, se afla la al cincilea „locsor de munca”. El nu depune nici un efort ca sa reuseasca si a refuzat o specializare care i-ar fi oferit o avansare la actualul sau loc de muncă. In scoala primara, el suferea de dislexie. Comparandu-se cu tatal sau, un distins profesor universitar, sau cu mama sa, lector avid, el a tras concluzia ca este ”prost” şi ca ar fi ”inutil sa mai incerce”. Astazi, el isi mentine credintele: „Eu sunt prost” si „la ce bun sa mai incerc, oricum voi esua” pentru a-si continua viata anticipata si pentru a o justifica.

Deciziile „eu sunt prost” si „la ce bun sa incerc” au fost mecanismele lui Tom pentru a face fata vietii in urma cu 20 sau 25 de ani; aceste decizii sunt mentinute astazi sub forma credintelor de scenariu.

Cu titlu de exemplu aratam cum introiectarea definitiilor si injonctiunilor date de parinti este utilizata concomitent cu deciziile din copilarie pentru a forma un scenariu de viata.

Astfel, o avem pe Maria, o tanara femeie extrem de calma, care isi dezvaluie rar dorintele si nevoile. In terapie, ea retraieste constrangerea de a-i fi suprimata fericirea si entuziasmul vietii din epoca in care ea a convietuit cu o bunica bolnava la pat, o perioada foarte lunga de timp. Zgomotele normale ale Mariei in timp ce se amuza o trezeau adesea pe bunica; i se spunea atunci Mariei ca era „rea”, drept urmare ea era dojenita si pedepsita. I se repeta tot timpul „Nu fa zgomot”. Modul sau de a da sens si de a controla aceasta situatie a fost acela de a se convinge ca dorintele sale erau de natura celor ce fac rau altora. Ea isi continua viata sub imperiul acestei decizii, cu sotul, copiii si prietenii sai. Ea traieste propriile sale pulsiuni si dorinte ca „un om rau” si le pastreaza in ea, neexprimandu-le.

In concluzie, scenariul de viata este repetitia de–a lungul vietii a evenimentelor si reactiilor care s-au produs in copilarie, care poate astfel sa ne doara sau nu…

Extras din cartea “Psihoterapia integrativa practica” de Richard Erskine – presedintele de onoare al Asociatiei de Psihoterapie Integrativa (scoala Erskine), Editura Asociatiei de Psihoterapie Integrativa 2012.

Ce urmeaza ?

Daca v-a placut ce ati citit in acest articol, va astept sa ma contactati folosind pagina de contact aici.

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.